O altfel de ‘recenzie’ a filmului Sully – Miracolul de pe râul Hudson

Despre filmul Sully și o scurtă recenzie a sa am vorbit în urmă cu câteva zile aici.

Astăzi o să vă prezentăm o altfel de recenzie a acestui film, aceasta a fost scrisă de doamna Geta Popescu, fostă însoțitoare de zbor la compania TAROM

“Sully.
MINUNEA DE PE RÂUL HUDSON!

Fiecare dintre noi am trăit diferit evenimentul care a dus la realizarea acestui film.
Eu l-am trăit cu o intensitate a emoției greu de descris.
Și asta din mai multe motive.

Sigur, ca fostă zburătoare, soție de pilot și mamă de stewardesă, am simțit la intensitate maximă tensiunea momentului.

Apoi, râul Hudson este aproape de hotelul din New York unde ne cazam noi (cu Tarom) pe vremea când eu încă zburam și Tarom încă mai avea cursa la N.Y.
Ba chiar cu mulți, foarte multi ani în urmă m-am bucurat împreună cu echipajul de niște plimbări cu vaporul pe “Hudson River”.

Și, nu în ultimul rând (mulți știu deja)
mi-a plăcut New York foarte tare (atunci, ca și acum).
În consecință nu mă putea lăsa indiferentă un astfel de eveniment.

Revenind la film…
Ce sa spun?!
Probabil cu vârsta am devenit mai sensibilă și plâng mai ușor.
Da, îmi curgeau lacrimile în timpul filmului
și am trăit aterizarea (amerizarea) ca și cum aș fi fost echipaj, în avion.
Îmi curgeau lacrimile când am simțit tensiunea din cabină, când comandantul trebuia sa ia o decizie disperată pentru salvarea tuturor.
Ma întrebam (ca și cum nu aș avea un pilot în casă) ce poate fi în mintea și în sufletul unui om în astfel de momente cruciale.
Cât consum, câtă stăpânire de sine, câtă putere mentală să controlezi situația, să faci tot ce trebuie și ce se poate pentru numărul exact de “suflete” aflate în avionul tău!
Și, mai apoi priveam încremenită cum comisia de experți în analiza zborului
încercau sa găsească tot ceea ce ar fi fost greșit în decizia comandantului, a comandantului care a salvat 155 de suflete.
Acea comisie (care de altfel își făcea treaba, e drept, cu o ușoară aroganță) îl putea ‘desființa’ pe comandant, îl putea face să se îndoiască de decizia pe care a luat-o, de judecata lui corectă, de felul în care a simțit avionul.
Pentru ca DA, piloții (pe lângă faptul că învață enorm de mult) simt și iubesc avionul cu care zboară.
Și, nu, nu afirm că sunt super oameni
ci că sunt oameni deosebiți, pasionați, care iubesc enorm ceea ce fac, responsabili, temerari, curajoși, care nu se pierd cu firea în situațiile critice.
Și, în plus, foarte bine instruiți.

Un alt motiv pentru care-mi curgeau lacrimile, un alt moment în care am plâns, a fost cel în care am auzit repetate cu disperare comenzile ‘Brace for impact/Your head down’.
Mi-am dat seama că niciodată la simulator nu am strigat acele comenzi cu disperare
pentru că, așa cum a spus și cpt. Sully,
la simulator nu se simte nimic ca și în realitate.
Și totuși, simulatorul te face mai bun, mai stăpân pe tine, pe reflexele tale și te învață să-ți gestionezi trăirile.

Sunt încă marcată de ‘Minunea de pe raul Hudson.'”

Mesajul prezentat mai sus a fost preluat cu acordul doamnei Geta, îi mulțumim pentru accept și de asemenea pentru recenzia dânsei pentru acest film, este interesant de ‘vizionat’ acest film și din alte perspective, în acest caz dintr-una de ‘fostă zburătoare, soție de pilot și mamă de stewardesă’.

Voi ați văzut acest film? Cum vi se pare?